Timpul
trece, oamenii uita, lumea se schimba, asta-i cert... insa cand nu voi mai fi pe
langa ei, pentru ca sunt in alte locuri: intr-o vacanta prelungita in Japonia,
in Cluj la facultate, in Magadascar numarand lemurienii, etc. atunci oamenii pe
care i-am cunoscut isi vor aminti de mine?
Isi
vor aminti ca eu le-am adus aerul YA in clasa, ca eu le-am propus sa mergem la
Divergent si, totusi, am mers la Noe apoi le-a parut rau, ca radeau de mine
cand ma enervam, iar asta ma enerva si mai tare, insa in final radeam de ne
dureau obrajii, ca au mancat atatia covrigi din pungile mov cumparate de mine,
ca am avut atatea probleme cu virgula cartelele de metrou, ca aveam mereu de
imprumutat un servetel (atatea
pachete de servetele cumparate de mine si consumate de altii!), ca atunci cand
am aflat ca vin 30STM in Romania eram in alta lume si am zis ca mergem toate
orice s-ar intampla dar pana la urma eu am fost singura care a mers la concert,
ca au venit sa ma ia “pe afara” exact cand aveam o criza de plans dupa un sfarsit
de sezon 3 al serialului meu preferat, ca
am ras cu lacrimi cand ii turna Tedi in pahar iar el se prefacea ca ii face
reclama, la TV, ca din cauza mea au purtat o zi intreaga cate un tenes de o
culoare si altul de alta, ca am planuit o iesire ca sa mergem la Red-ul de la
capatul comunei doar ca sa ne luam inghetata Corso cu menta, ca am baut 2
sticle de Cola si am mancat 2 kile de prune si nectarine in noaptea aia alba de
uitat la filme, ca aratam ca niste zombie uzi, murdari de noroi si frunze uscate
dupa o bataie cu apa in padure, ca m-au impins de la spate sa merg eu sa o
conving pe diriga sa ne duca la Paintball, iar in final s-a dovedit a fi mai
usor decat credeam, ca am strans amaratele alea de pungi si sticle cu apa
imprastiate prin camera ori de cate ori batea cineva la usa, ca dintr-o
provocare cu ‘pune-ti pe fata Danet-ul asta’ s-a transformat intr-o bataie cu
budinca de ciocolata, ca am fost si eu acolo, ca am participat si eu la
actiunea aia?!
Isi
va aminti ca am ramas doar noi doi in camera prefacandu-ne ca dormim apoi ca ne
e rau, cand toti ceilalti erau afara la gratar, doar ca sa nu jucam jocul ala
idiot- auzi, mima, noi mai eram copii?, eram aproape clasa a sasea-, ca abia
ajunsesem la hotel, dupa un drum de nu-stiu-cate ore cu trenul, si s-a trantit
pe pat langa noi, iar apoi am deschis aparatul si i-am zis in soapta, pentru ca
altii dormeau, Smileee!, a zambit cu
ochii inchisi si s-a dus la culcare, iar mai tarziu, in aceeasi saptamana, voia
sa mearga la Muzeul Etnografic, a venit si mi-a cerut aparatul si pentru ca era
rarait l-am pus sa repete unde vrea sa mearga, s-a prins de poanta si a
accentuat r-ul din etnografic, ca de cate ori il facem nesuferit radea pe sub mustata si zicea Auzi, nesuferit…, ca ne certam pe locul
de la geam si niciodata nu respectam regula de eu o saptamana, tu o saptamana mai mult de cateva zile, ca am
impachetat impreuna gramada aia de cutii cu bunatati pentru Shoebox, ca din cauza mea a dat examenul
de limba moderna pentru ca voia la japoneza, ca mine, si pana la urma n-a mai
mers la japoneza, ca am mers la restaurantul hotelului seara, pe la opt jumate,
si am comandat cate o portie de cartofi prajiti si salata de varza apoi am
vorbit cu “cineva de la bucatarie” si ne-am luat farfuriile in camera, iar
toata lumea din lift se holba la noi cum caram cina in camera de la etajul
patru- a doua zi la micul dejun noi aduceam vesela inapoi, ca am cotrobait prin
darapanaturile alea de cladiri si tot n-am avut curajul sa urcam pe amarata aia
de scara ruginita din turn, ca am tarat-o in autobuzul ala stricat si uitat de
lume ca sa facem niste amarate de poze, ca nu se descurca bine cu engleza, iar
Google Translate ii face glume cu traducerea, iar eu radeam cu lacrimi de
eglezo-italiana lui, ca mi-a promis ca eu o sa fiu prima care-i asculta noua
melodie, ca in seara cu banchetul era sa ma ia la bataie pentru ca plangeam… si
promisesm ca n-o sa plang, ca i-am aratat clipul de la Hurricane si apoi a fost
cu capul in nori 2 zile dupa, ca am ‘incercat’ pistoalele cu apa pe pretiosul
balcon al pretioasei pensiuni a lu’ nenea Capcaunu’, iar sifoanele alea mici
ne-au parat la diriga in nici 3 minute, ca am dat cu ardei iute pe periutele
sarcelor fete care au fost atat de dragute cu noi, ca am petrecut atat timp
impreuna si ca am facut tot atatea chestii, tot impreuna?!
Probabil
ca da… sau nu. Cine stie?!
P.S: Postarea asta nu e presuicidala, nu va faceti griji!