YayBlogger.com
BLOGGER TEMPLATES

luni, 22 septembrie 2014

Memories.



Timpul trece, oamenii uita, lumea se schimba, asta-i cert... insa cand nu voi mai fi pe langa ei, pentru ca sunt in alte locuri: intr-o vacanta prelungita in Japonia, in Cluj la facultate, in Magadascar numarand lemurienii, etc. atunci oamenii pe care i-am cunoscut isi vor aminti de mine?

Isi vor aminti ca eu le-am adus aerul YA in clasa, ca eu le-am propus sa mergem la Divergent si, totusi, am mers la Noe apoi le-a parut rau, ca radeau de mine cand ma enervam, iar asta ma enerva si mai tare, insa in final radeam de ne dureau obrajii, ca au mancat atatia covrigi din pungile mov cumparate de mine, ca am avut atatea probleme cu virgula cartelele de metrou, ca aveam mereu de imprumutat un servetel (atatea pachete de servetele cumparate de mine si consumate de altii!), ca atunci cand am aflat ca vin 30STM in Romania eram in alta lume si am zis ca mergem toate orice s-ar intampla dar pana la urma eu am fost singura care a mers la concert, ca au venit sa ma ia “pe afara” exact cand aveam o criza de plans dupa un sfarsit de sezon 3 al serialului meu preferat,  ca am ras cu lacrimi cand ii turna Tedi in pahar iar el se prefacea ca ii face reclama, la TV, ca din cauza mea au purtat o zi intreaga cate un tenes de o culoare si altul de alta, ca am planuit o iesire ca sa mergem la Red-ul de la capatul comunei doar ca sa ne luam inghetata Corso cu menta, ca am baut 2 sticle de Cola si am mancat 2 kile de prune si nectarine in noaptea aia alba de uitat la filme, ca aratam ca niste zombie uzi, murdari de noroi si frunze uscate dupa o bataie cu apa in padure, ca m-au impins de la spate sa merg eu sa o conving pe diriga sa ne duca la Paintball, iar in final s-a dovedit a fi mai usor decat credeam, ca am strans amaratele alea de pungi si sticle cu apa imprastiate prin camera ori de cate ori batea cineva la usa, ca dintr-o provocare cu ‘pune-ti pe fata Danet-ul asta’ s-a transformat intr-o bataie cu budinca de ciocolata, ca am fost si eu acolo, ca am participat si eu la actiunea aia?!

Isi va aminti ca am ramas doar noi doi in camera prefacandu-ne ca dormim apoi ca ne e rau, cand toti ceilalti erau afara la gratar, doar ca sa nu jucam jocul ala idiot- auzi, mima, noi mai eram copii?, eram aproape clasa a sasea-, ca abia ajunsesem la hotel, dupa un drum de nu-stiu-cate ore cu trenul, si s-a trantit pe pat langa noi, iar apoi am deschis aparatul si i-am zis in soapta, pentru ca altii dormeau, Smileee!, a zambit cu ochii inchisi si s-a dus la culcare, iar mai tarziu, in aceeasi saptamana, voia sa mearga la Muzeul Etnografic, a venit si mi-a cerut aparatul si pentru ca era rarait l-am pus sa repete unde vrea sa mearga, s-a prins de poanta si a accentuat r-ul din etnografic, ca de cate ori il facem nesuferit radea pe sub mustata si zicea Auzi, nesuferit…, ca ne certam pe locul de la geam si niciodata nu respectam regula de eu o saptamana, tu o saptamana mai mult de cateva zile, ca am impachetat impreuna gramada aia de cutii cu bunatati pentru Shoebox, ca din cauza mea a dat examenul de limba moderna pentru ca voia la japoneza, ca mine, si pana la urma n-a mai mers la japoneza, ca am mers la restaurantul hotelului seara, pe la opt jumate, si am comandat cate o portie de cartofi prajiti si salata de varza apoi am vorbit cu “cineva de la bucatarie” si ne-am luat farfuriile in camera, iar toata lumea din lift se holba la noi cum caram cina in camera de la etajul patru- a doua zi la micul dejun noi aduceam vesela inapoi, ca am cotrobait prin darapanaturile alea de cladiri si tot n-am avut curajul sa urcam pe amarata aia de scara ruginita din turn, ca am tarat-o in autobuzul ala stricat si uitat de lume ca sa facem niste amarate de poze, ca nu se descurca bine cu engleza, iar Google Translate ii face glume cu traducerea, iar eu radeam cu lacrimi de eglezo-italiana lui, ca mi-a promis ca eu o sa fiu prima care-i asculta noua melodie, ca in seara cu banchetul era sa ma ia la bataie pentru ca plangeam… si promisesm ca n-o sa plang, ca i-am aratat clipul de la Hurricane si apoi a fost cu capul in nori 2 zile dupa, ca am ‘incercat’ pistoalele cu apa pe pretiosul balcon al pretioasei pensiuni a lu’ nenea Capcaunu’, iar sifoanele alea mici ne-au parat la diriga in nici 3 minute, ca am dat cu ardei iute pe periutele sarcelor fete care au fost atat de dragute cu noi, ca am petrecut atat timp impreuna si ca am facut tot atatea chestii, tot impreuna?!

Probabil ca da… sau nu. Cine stie?!


 P.S: Postarea asta nu e presuicidala, nu va faceti griji!


4 comentarii:

  1. Cate amintiri! Niciodata nu mi-am dat seama cat de multe lucruri am facut impreuna ...Alle de abia mai mi-a trecut starea suicidala si neagra si tu ce faci ?!! Ma faci sa plang si in momentul asta ascultam si o melodie tragica :)) Sunt sigura ca nu ne vom uita unii pe altii , am asa o presimtire...cred ca vom mai avea multe de spus si de facut impreuna .Cel putin eu o sa te tin minte ca fata care mi-a facut cunostinta cu Patch si Sam .Cum as putea sa uit asta !!!! La anu mergem la concert impreuna ,si la Insurgent :)) Ne vedem >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Cate amintiri faine! Eu nu am prea multe, nu-i drept... eu zic sa te bucuri de ele si sa fi fericita ca le ai.
    Stai calma ca nimeni nu va uita asemenea minunatii!
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere